În primele etape ale vieții, nevoia noastră principală este aceea de a aparține, ceea ce ne determină adesea să sacrificăm autenticitatea pentru a fi acceptați. În copilărie, depindem de cei care ne îngrijesc pentru a supraviețui și învățăm repede care sunt aspectele acceptabile ale personalității noastre, pe baza reacțiilor lor. Din păcate, acest proces ne poate inhiba adevărata personalitate, deoarece cei care ne îngrijesc, în ciuda dragostei lor, se pot confrunta cu propriile probleme emoționale. Până la vârsta de 7 ani, cea mai mare parte a personalității noastre este modelată de experiențele relaționale.

A doua fază a vieții implică redescoperirea sinelui autentic, ceea ce poate fi dificil, în special pentru generația Z. Mulți tineri din generația Z se pot afla în fața acestui prag – renunțarea la confortul identităților vechi dezvoltate în principal pentru a aparține și pășirea în necunoscutul autenticității lor, ceea ce, desigur, reprezintă o amenințare pentru sistemul lor de viață anterior și pentru structurile sociale. Se află într-un moment al vieții în care nevoia de autenticitate devine mai puternică. Pe măsură ce se avansează pe această cale, vechile mecanisme de protecție interioare și strategiile de supraviețuire vor intra în acțiune, iar persoana se poate simți copleșită de frică, anxietate, critică, rușine și așa mai departe. Acestea sunt semne că mergem pe o cale nouă, încercând ceva diferit, dar părțile mai vechi ale psihicului nostru, care au funcția de a ne proteja (Bill Plotkin (2013) le numește subpersonalități), vor lupta împotriva acestui lucru, deoarece ele încă cred că a fi autentic reprezintă o amenințare la adresa bunăstării noastre.

Cu toate acestea, arta constă în a îmbrățișa autenticitatea și a aparține rețelei mai mari a vieții. Așa cum spune Bill Plotkin (2021), „Autenticitatea este floare la ureche dacă nu te deranjează să-i îndepărtezi pe ceilalți și să rămâi fără prieteni. Iar acceptarea socială este foarte ușoară dacă nu te deranjează să fii un impostor, dispus să acționezi în orice mod necesar pentru a fi acceptat”. Dar găsirea unui echilibru între cele două nu este o sarcină ușoară. Este nevoie de curaj, încredere, empatie, conștientizare, compasiune și îndrumare.

Trecerea de la adolescență la maturitate este un proces prin care o persoană învață mai multe despre locul pe care dorește să îl ocupe în lume, cine este, ce poate oferi și cum poate îmbogăți această lume. Provocarea vine din societatea noastră consumistă, conformistă și dominată de frică, în care este important să te integrezi, să arăți bine și să respecți normele, astfel încât poți pierde contactul cu valorile, nevoile, dorințele, atitudinile și convingerile tale. Din păcate, în copilărie și adolescență există puțină îndrumare. Dar autenticitatea și apartenența rămân probabil cele mai răspândite dorințe ale vremurilor noastre. Bill Plotkin (2021) traduce dorința oamenilor de „un sens sau un scop mai mare în viața lor” ca „oportunitatea de a participa în mod semnificativ la viața lumii. Ei vor să se simtă mai reali și mai în comuniune cu rețeaua vieții. Vor ca viața lor să conteze”. Autorul menționat mai sus distinge trei tipuri diferite de apartenență:

• apartenență psihologică – să știi cine ești, autenticitate personală
• apartenență socială – acceptare într-un grup sau comunitate
• apartenența ecologică – comuniune cu lumea mai mult decât umană

Sarcinile procesului de creștere sunt de a cultiva autenticitatea (știu cine sunt și pot exprima și întruchipa această identitate în viața mea socială) și de a aparține și de a fi acceptat social. Bill Plotkin (2021) ne oferă pași clari despre cum să cultivăm apartenența și autenticitatea*:

• Pune întrebări precum: Pentru ce merită să te străduiești? Ce mă aduce cu adevărat la viață? Ce mă animă pe mine și ce nu? Cine sunt oamenii mei? Ce principii voi lupta pentru a le susține? Cui îi voi fi credincios? Ce este necesar pentru o viață decentă? Care este sensul existenței umane? Ce este, pentru mine, Dumnezeu? Dar moartea?
• Să înveți să faci distincția între autenticitate (a ta) și auto-amăgire.
• Cultivarea abilităților emoționale. Aceasta include capacitatea de a experimenta complet emoțiile tale; abilitatea de a înțelege sensul și semnificația lor; capacitatea de a exprima și de a acționa cu compasiune asupra emoțiilor într-un mod care te onorează atât pe tine, cât și pe oricare dintre ceilalți implicați.
• Învățarea artei rezolvării conflictelor.
• Dezvoltarea capacității de a te defini cultural și de a-ți co-crea lumea socială.
• Cultivarea dexterității și sensibilității în sex și relații sexuale.
• Dezvoltarea capacității de a avea grijă de tine și de a-ți câștiga existența.
•  Practica reciprocității om-natură și responsabilitatea ecologică pentru bunăstarea comunității mai mari a Pământului.

*Acești 8 pași sunt luați din cartea sa „The Journey of Soul Initiation: A Field Guide for Visionaries, Evolutionaries, and Revolutionaries” (2021)

Autenticitatea și apartenența sunt profund legate de atașamentul nostru. Ca ființe sociale, nu ne putem dezvolta independent de lumea în care trăim. De la relațiile noastre cele mai apropiate cu comunitatea, cultura și societatea, toate au o influență asupra dezvoltării caracterului nostru, asupra valorilor pe care le introducem, asupra perspectivei de viață pe care o dezvoltăm și așa mai departe. A lucra cu stilul nostru de atașament înseamnă a aborda relațiile noastre: eu în relație cu ceilalți, cu lumea și cu mine însumi.

Modul în care comunic, modul în care mă raportez și locul pe care îl ocup în lume este în esență conectat cu sentimentul de sine, un sentiment de autenticitate și acceptare. Conceptul de sine este dezvoltat cu ajutorul celor ce ne îngrijesc de la o vârstă fragedă. După cum am menționat anterior, cea mai mare parte a caracterului nostru se dezvoltă până la vârsta de 7ani și totul începe cu – prima relație pe care o avem – cu persoana care ne poartă de grijă cel mai mult (de obicei mama) și copilul. Bebelușul învață să se simtă prin mamă – și, așa cum spune Bessel van der Kolk (2015), modul în care o mamă își ține copilul stă la baza „capacității de a simți corpul ca loc în care trăiește psihicul”. Pe baza calităților acestei interacțiuni primare pot fi dezvoltate diferite tipuri de atașamente: anxios, evitant, dezorganizat și sigur.

Stilul de atașament se desfășoară în relația noastră de-a lungul vieții. Modul în care comunicăm, ne exprimăm emoțiile și nevoile, încrederea și siguranța pe care le putem experimenta se bazează pe stilul nostru de atașament. Indiferent de stilul de atașament pe care îl avem, putem lucra pentru a-l vindeca și a dezvolta un atașament sigur. Cu cât putem întruchipa și interioriza mai mult siguranța, cu atât putem fi mai autentici, cu atât ne putem dezvolta mai mult în viață și putem crea relații mai sănătoase și hrănitoare. Un atașament sigur combinat cu o cultivare a competenței construiește un loc intern de control, factorul cheie în adaptarea sănătoasă pe tot parcursul vieții.

John Churchill (2024) descrie atașamentul ca fiind format din 4 calități.

1. Prima calitate este siguranța – sentimentul de siguranță fizică. Acest lucru este interiorizat ca un sentiment profund de siguranță, atunci când eram bebeluși, eram ținuți în brațe de cineva, de exemplu, unul dintre îngrijitori fiind prezent fizic și ținându-ne în brațe.
2. A doua calitate este armonizarea. De exemplu, dacă un părinte ține fizic copilul, dar emoțional este absent, își verifică telefonul sau este mental și emoțional în altă parte, atunci armonizarea nu se întâmplă. Armonizarea este definită ca capacitatea de a simți în sistemul nervos al altcuiva, de a fi simțit de altcineva și de a simți pe altcineva. Experiența de a te simți simțit înseamnă să iei sistemul nervos al celeilalte persoane în interiorul tău. În cazul copiilor, sistemul nervos al părinților este folosit pentru a organiza și regla sistemul nervos al copilului. Când un copil nu are această experiență, poate fi dificil să-și dezvolte capacitatea de a-și organiza sinele intern.
3. A treia calitate este să te simți apreciat. Acest lucru este experimentat și interiorizat atunci când, de exemplu, copilul este la locul de joacă și se uită în spate și îi vede pe părinți având grijă de el cu dragoste și interes, uimiți de miracolul pe care îl reprezintă acest copil. Copilul se simte văzut, dar și prețuit – în acele momente interiorizăm sentimentul de a fi apreciat și prețuit.
4. A patra calitate este dezvoltarea unui sentiment de sine, o capacitate de a-ți pune întrebări despre tine. Acest lucru este modelat de părinți, deoarece copiii nu o pot face singuri.

Imaginația este un instrument puternic în viața noastră, ne poate permite să mergem dincolo de ceea ce știm și să creăm noi posibilități, este esențială pentru a ne îndeplini speranțele. Ne stimulează creativitatea, ne poate atenua durerea, ajută la vindecarea rănilor și așa mai departe. Cercetările recente arată că creierul poate avea dificultăți în a face diferența între ceea ce ne imaginăm și realitate. „Cu cât o persoană își imaginează mai viu ceva, cu atât este mai probabil să creadă că este real” (cercetători de la University College London). Studiul lor a arătat, după cum a spus Dr. Dijkstra (Kolk, B. van der, 2015), că „nu există nicio diferență categorică între imaginație și realitate; în schimb, este o diferență de grad, nu de natură”. Astfel, proiecțiile noastre asupra realității au o influență la fel de mare asupra creierului ca și realitatea însăși. Folosindu-ne imaginația, ne putem reeduca copilul interior și putem dezvolta un stil de atașament sigur. De exemplu, în meditație sau vizualizare, cineva își poate imagina părintele sau ghidul ideal, cum ar acționa, ce ar spune și cum s-ar simți în prezența lor.

Folosind modelul psihicului uman al lui Bill Plotkin (2013), care are 4 direcții – reprezentând 4 fațete ale psihicului nostru, putem învăța să ne conectăm și să întruchipăm calitățile Nordului – definit ca Adultul Generativ Hrănitor. Figura de mai jos arată harta psihicului așa cum este descrisă de Plotkin, dar în această secțiune, vom aborda doar adultul generativ hrănitor – calitățile Nordului – ca o lucrare fundamentală pentru dezvoltarea părinților noștri interiori ideali, cei care au resursele și calitățile pentru a ne reeduca copilul interior. AGH este „emfatic, plin de compasiune, curajos, competent, informat, productiv și capabil să ofere îngrijire și servicii iubitoare și autentice atât pentru noi înșine, cât și pentru ceilalți. Prin AGH, contribuim cu cel mai bun și mai creativ mod de a fi părinte, de a conduce, de a preda, de a produce și de a vindeca”. AGH este părintele interior – cel care este suficient de împământat emoțional pentru a avea grijă de părțile noastre tinere rănite.

Imagine din Bill Plotkin (2013) – Wild Mind, pagina 21

Funded by the European Union. Views and opinions expressed are however those of the author(s) only and do not necessarily reflect those of the European Union or the ANPCDEFP. Neither the European Union nor the ANPCDEFP can be held responsible for them.